Publicat inițial: 2020-06-22
Revizuit și republicat: 2026-07-25

Eseul profesorului emerit Sukehiro Hirakawa analizează procesele militare de după război, viziunea istorică a Procesului de la Tokyo, responsabilitatea atribuită împăratului Shōwa și rolul presei japoneze în acceptarea interpretării impuse de învingători.
În același timp, articolul compară această viziune autosuficientă asupra istoriei cu ideologia naționalistă promovată în China contemporană.

De ce trebuie recitită această problemă astăzi

Interpretarea istoriei nu este niciodată doar o problemă a trecutului.

Felul în care o națiune își înțelege istoria influențează politica, educația, diplomația și conștiința generațiilor următoare.

După înfrângerea Japoniei în 1945, interpretarea războiului a fost stabilită în mare măsură de țările învingătoare.

Presa și instituțiile japoneze au acceptat treptat această interpretare, iar unele dintre ele au început să o prezinte ca pe propria lor convingere.

În numărul din iunie 2020 al revistei Seiron, profesorul emerit Sukehiro Hirakawa de la Universitatea din Tokyo a publicat un amplu eseu care examinează această transformare.

În partea finală a textului său se află și o observație care amintește în mod izbitor de China de astăzi.

Eseul profesorului Hirakawa merită citit nu numai în Japonia, ci și în întreaga lume.

„Soldații divini ai cerului”

La puțin timp după ce parașutiștii armatei japoneze au efectuat o aterizare-surpriză la Palembang, în Sumatra, iar parașutiștii marinei au aterizat la Manado, pe insula Celebes, Sukehiro Hirakawa și sora sa au mers la Sala Kyoritsu din Kanda.

Acolo au ascultat relatarea unuia dintre militarii care participaseră la operațiune.

Vorbitorul era un povestitor talentat.

El a făcut publicul să râdă atunci când a spus că, în momentul aterizării, fusese cât pe ce să cadă peste un bivol.

Scopul operațiunii de la Palembang era capturarea intactă a instalațiilor petroliere și a rafinăriilor din regiune.

Comandantul unității de parașutiști de la Manado, Toyoaki Horiuchi, era respectat de localnici.

După război, însă, a fost condamnat la moarte prin împușcare de un tribunal militar olandez.

În poemul său de rămas-bun, el a scris despre „mireasma crizantemelor albe”.

Crizantema albă simboliza parașuta.

Acest episod ridică o întrebare esențială.

Au fost procesele militare desfășurate după război acte de justiție imparțială sau au conținut și elemente de răzbunare din partea învingătorilor?

Procesul de la Tokyo ca spectacol al învingătorilor

Dacă procesele militare desfășurate în teritoriile sudice au inclus elemente de răzbunare și justiție a învingătorilor, atunci era firesc ca aceeași logică să apară și la Tokyo.

Declarația de la Potsdam, acceptată de Japonia, nu preciza în mod explicit toate condițiile în care conducătorii japonezi urmau să fie judecați.

Cu toate acestea, Puterile Aliate, în special Statele Unite, considerau de la sine înțeles că militarii și politicienii care concepuseră și executaseră războiul trebuiau pedepsiți.

Propaganda antijaponeză din timpul războiului îi prezentase pe conducătorii Japoniei drept responsabili absoluți pentru atacul de la Pearl Harbor și pentru întreaga desfășurare a conflictului.

După înfrângerea Japoniei, această imagine a devenit fundamentul moral al politicii de ocupație.

În Europa, conducătorii Germaniei naziste fuseseră judecați la Nürnberg.

În Asia, conducătorii Imperiului Japonez urmau să fie judecați la Ichigaya, în Tokyo.

Politica de ocupație condusă de Statele Unite a tratat Japonia imperială ca pe un echivalent asiatic al Germaniei naziste.

Această comparație a devenit cadrul din care întreaga istorie a războiului japonez a fost reinterpretată.

Presa japoneză și acceptarea interpretării învingătorilor

În toamna anului 1945, presa japoneză a fost obligată să răspândească interpretarea istoriei impusă de Puterile Aliate.

Multe instituții de presă s-au conformat imediat.

Unii jurnaliști nu s-au limitat la a transmite această interpretare.

Ei au început să o prezinte ca și cum ar fi reprezentat propria lor convingere morală.

Unii au devenit apărători atât de vocali ai acestei viziuni, încât influența lor continuă și în prezent.

Un psiholog a folosit o analogie extremă pentru a descrie acest proces.

O persoană constrânsă poate ajunge să-și rescrie propria experiență, convingându-se că a consimțit, deoarece acceptarea constrângerii este prea dureroasă.

În mod asemănător, presa japoneză supusă autorității ocupației americane a ajuns să considere interpretarea impusă de învingători drept propria sa judecată asupra istoriei.

Este o analogie dură.

Totuși, ea exprimă mecanismul psihologic prin care o constrângere externă poate fi interiorizată și transformată într-o convingere proprie.

Viziunea istorică a Procesului de la Tokyo

Interpretarea transmisă prin ziare, televiziune, radio și manuale școlare a devenit cunoscută drept „viziunea istorică a Procesului de la Tokyo”.

Conform acestei concepții, Japonia era partea moralmente vinovată, iar războiul trebuia interpretat aproape exclusiv prin perspectiva învingătorilor.

Unele instituții de presă au mers și mai departe.

Într-un editorial publicat în 2006, Asahi Shimbun a afirmat că Japonia îi transformase pe criminalii de război de clasa A în țapi ispășitori și îi absolvise astfel pe ceilalți de responsabilitate.

Editorialul îl includea între cei considerați responsabili și pe împăratul Shōwa.

Dacă ziarul a crezut că publicarea unei asemenea afirmații îi va consolida prestigiul și numărul de cititori, rezultatul nu a fost cel așteptat.

Tirajul și influența sa au continuat să scadă în anii erei Heisei.

Împăratul Shōwa și verdictul internațional

În 1989, președintele Statelor Unite și numeroși conducători străini au participat la funeraliile împăratului Shōwa.

Acest fapt are o semnificație istorică importantă.

Dacă împăratul ar fi fost considerat pe plan internațional un criminal comparabil cu liderii Germaniei naziste, participarea atâtor șefi de stat ar fi fost greu de conceput.

Nu ar trebui, prin urmare, să considerăm că verdictul istoriei fusese deja exprimat prin atitudinea comunității internaționale?

Cu toate acestea, teoria responsabilității directe a împăratului Shōwa a continuat să fie repetată.

Printre cei care au susținut-o s-au aflat publicații britanice, redactori ai ziarelor japoneze Akahata și Asahi Shimbun, precum și unii angajați ai NHK.

Aceștia au fost implicați în difuzarea programului despre așa-numitul „Tribunal internațional pentru crimele de război privind sclavia sexuală militară a Japoniei”, care urmărea să formuleze o judecată simbolică împotriva împăratului Shōwa.

Această interpretare nu a fost însă acceptată în mod universal.

Ziarul britanic The Independent a arătat că încercarea de a atribui împăratului toate acțiunile armatei japoneze ar echivala cu atribuirea regelui George al VI-lea a tuturor bombardamentelor efectuate de forțele britanice.

Cu toate acestea, teoria responsabilității împăratului a continuat să fie reprodusă atât în Japonia, cât și în străinătate.

Cine poartă întreaga responsabilitate pentru război?

Dacă împăratul Shōwa nu a fost personajul malefic descris de unii comentatori, atunci cine trebuie considerat responsabil?

Trebuie condamnat întregul popor japonez?

Trebuie considerați toți criminalii de război de clasa A drept oameni fundamental răi?

Pot fi ei judecați separat de contextul internațional al epocii?

Și pot fi considerați mai vinovați decât conducătorii altor țări care au ordonat bombardamente asupra orașelor și uciderea unui număr imens de civili?

Aceste întrebări nu urmăresc negarea greșelilor comise de Japonia.

Ele urmăresc respingerea unei interpretări în care numai Japonia este privită printr-un standard moral absolut, în timp ce acțiunile învingătorilor sunt scoase din cadrul judecății.

Istoria nu trebuie să fie o justificare a învinșilor.

Dar nici nu trebuie să rămână pentru totdeauna monopolul învingătorilor.

China de astăzi în oglinda Japoniei de odinioară

În partea finală a eseului, profesorul Hirakawa analizează viziunea asupra lumii manifestată de unii ofițeri superiori ai Republicii Populare Chineze.

Această viziune seamănă cu mentalitatea egocentrică și autosuficientă manifestată de unii militari japonezi înaintea și în timpul războiului.

În China, libertatea de exprimare este sever limitată.

Într-un asemenea spațiu închis, teoriile despre superioritatea morală a Chinei nu pot fi contestate în mod liber.

Colonelul Armatei Populare de Eliberare Liu Mingfu a publicat în 2010 cartea Visul Chinei.

În această lucrare, China este prezentată drept o țară curată din punct de vedere istoric și superioară din punct de vedere moral.

Autorul afirmă că China ar fi singura „națiune fără păcat originar” și că, tocmai de aceea, ar avea dreptul să răspândească propria ordine în întreaga lume.

Potrivit acestei concepții, într-o epocă de după dominația americană, China trebuie să devină puterea numărul unu a lumii.

Asemănarea care nu trebuie ignorată

Militarii japonezi de odinioară vorbeau și ei despre construirea unei „căi regale” pe continentul asiatic.

Ei considerau că ordinea propusă de Japonia era superioară dominației occidentale.

China de astăzi afirmă, într-o formă diferită, că propria sa civilizație și propria sa ordine politică sunt superioare.

O putere care se declară lipsită de păcat istoric și moralmente superioară celorlalte ajunge cu ușurință să creadă că are dreptul de a impune lumii propria sa voință.

Aici se află adevărata asemănare.

China condamnă imperialismul japonez din trecut.

În același timp, însă, reproduce o concepție asemănătoare despre superioritatea propriei națiuni și despre dreptul acesteia de a conduce Asia și lumea.

Concluzie

Viziunea istorică a Procesului de la Tokyo nu trebuie acceptată ca o dogmă imposibil de contestat.

Japonia trebuie să-și examineze în mod sincer propriile greșeli.

Dar trebuie, de asemenea, să respingă interpretările impuse unilateral de învingători și reproduse mecanic de propria presă.

În același timp, Japonia trebuie să privească atent China de astăzi.

O țară care se proclamă singura națiune lipsită de păcat și pretinde că are o misiune morală de a conduce lumea urmează un drum extrem de periculos.

Aceasta este imaginea Chinei contemporane pe care am recunoscut-o în eseul profesorului Sukehiro Hirakawa.

MIKIO KISARA